În cea de-a patra zi, înspre amiază, bărbatul s-a întors în sat. Căzând şi ridicându-se, mai mult târându-se pe pământul tare, ca un animal rănit, decât mergând în două picioare ca un om, cu sângele închegat lucind rece în lumina soarelui, întinzându-se pe obraji, pe bărbie, pe gât, pe piept şi pe mâini în râuri ruginii încremenite, cu braţul stâng sfârtecat, sugrumat de o fâşie de ţesătură, şi spinarea brăzdată de şanţuri roşiatice, o umbră, însă o umbră cu ochii vii, străbătuţi de strălucirea celor care fie au ajuns în paradis, fie s-au întors din iad. Strălucirea inconfundabilă a nebuniei. În mâna dreaptă strângea un săculeţ îmbibat de sânge. Sătenii l-au petrecut în tăcere, cu o răbdare respectuoasă, până ce bărbatul a ajuns la colibă. În prag, ţinând la piept copilul, femeia îl aştepta. Când a ajuns în faţa ei, bărbatul s-a oprit şi şi-a îndreptat spatele. Forţându-se să se ţină pe picioare, a privit-o în ochi şi în lacrimile ei a văzut viaţa, o viaţă nouă şi o speranţă nouă. A coborât privirea către mogâldeaţa din braţele ei şi a zâmbit. Apoi le-a întors spatele şi a ridicat sacul, arătându-l mulţimii. Brusc, s-a întors şi l-a scuturat. La picioarele femeii s-a rostogolit o labă uriaşă. Ghearele însângerate arătau precum cuţitele unui ucigaş. Numele lui va fi Tigru, a spus el, privind copilul, şi femeia a dat uşor din cap.
În cea de-a treia zi, bărbatul a întâlnit moartea. A ştiut-o înainte ca ea să i se arate, a simţit-o în miasma ce i se înfăşura în jurul tâmplelor, ademenindu-l să meargă mai departe, a simţit-o în tăcerea nefirească ce se aşternuse în jur, o tăcere grea, care îi înfunda urechile şi îi înteţea bătăile inimii. Apoi a văzut oasele. O mare albă de oase, strălucind la picioarele lui. A păşit cu grijă printre craniile lucioase, atent să nu tulbure somnul morţilor. Pe măsură ce înainta, mirosurile deveneau din ce în ce mai grele. După o vreme a văzut primele cadavre. O femeie fără un braţ. La câţiva paşi, trupul mărunt al unui fetiţe. Obrazul fetiţei era sfârtecat. Bărbatul i-a privit şi a simţit o frică necunoscută cuprinzându-i ceafa. O groază rece care îl trăgea înapoi din calea morţii. S-a gândit să se întoarcă, apoi a strâns mânerul cuţitului în pumn şi a mers mai departe. După câţiva paşi a văzut alte trupuri. A închis ochii şi s-a oprit. Din negură, în minte i s-au strecurat şoaptele morţilor. Le-a ascultat o vreme, fără să le înţeleagă, căci doar minţile rătăcite pot desluşi ce spun morţii, însă ceva din tânguirea lor i-a dat putere şi bărbatul şi-a dezlipit tălpile de pe pământul pătruns de sânge. A privit fugar către cer, însă nu a văzut altceva decât o mare de crengi şi frunze, străpunsă ici şi colo de raze alburii. La acea oră a amiezii, iadul arăta ca un paradis întunecat. Apoi, de niciunde, o adiere răcoroasă i-a atins faţa. Pe urmă adierea s-a înteţit şi bărbatului i s-a făcut mai întâi frig, şi mai apoi frică. A încremenit, uitându-se în jur. Printre copaci, a văzut o umbră mişcându-se încet. Adierea încetase şi miasma devenise o prezenţă aproape fizică. Şoaptele morţilor se topiseră într-o linişte apăsătoare. Bărbatul nu mai era conştient decât de două lucruri: umbra care se prelingea prin faţa lui şi mirosul aproape de nesuportat care i se lipea de piele şi îi pătrundea în nări şi în minte. Brusc, din penumbră se desenă capul uriaş al unui tigru. Stătea la nici zece metri în faţa lui, privindu-l. Bărbatul se uită la rândul său în ochii tigrului şi simţi cum viaţa i se scurge din trup. Ochii aceia gălbui erau ochii morţii şi în ei citi toată suferinţa celor dinaintea lui. Se lăsă în genunchi. De ce să te împotriveşti inevitabilului? îşi spuse obosit, apoi în minte îi apăru brusc o imagine vagă, chipul unui copil care dormea la sânul mamei. Se concentră asupra ei şi imaginea căpătă claritate, o claritate plină de profunzime care îi chema viaţa înapoi în trup. Îşi desprinse genunchii de pe pământ şi îşi îndreptă spatele. Privi din nou în ochii tigrului.
Mă voi întoarce, îi promisese femeii în acea dimineaţă şi ea încuviinţase în şoaptă – Te vom aştepta.
Un mârâit înfundat umplu spaţiul dintre ei şi bărbatul se scutură şi strânse mânerul cuţitului între degete. Simţi arma devenind una cu el însuşi. Viaţa ta pentru a lui, incantă în timp ce păşea către moarte.
Tigrul parcurse agale cei câţiva metri ce-i despărţeau, apoi se încordă brusc, ridicându-se pe labele din spate, şi se aruncă asupra lui. Bărbatul pară instinctiv cu braţul stâng şi simţi colţii pătrunzându-i adânc în carne. Simultan, ghearele tigrului i se înfipseră în spinare şi imaginea se întunecă pentru o clipă. Era ca şi cum timpul se oprise în loc. Din întuneric, ochii femeii străluceau. Ţinea în continuare mogâldeaţa la piept, dar nu mai era un copil, ci un pui de tigru. Femeia îi zâmbi. În acel moment simţi ceva ca o furie ori o forţă nemărginită urcând din adâncuri, înghiţind durerea şi frica, zdrobind tot ce era omenesc în el. Era furie şi mai era şi altceva. Era zeul care urla prin el. Bărbatul deschise ochii şi privi moartea în faţă, şi atunci mânia zeului răbufni şi zeul urlă cu puterea a o mie de tunete, iar bărbatul cuprins de nebunie urlă la rândul lui şi lama cuţitului muşcă din carnea morţii, iar şi iar şi iar şi iar. Şuvoiul cald îi intra în ochi şi îi păta buzele, dar el nu se opri. Nici măcar când animalul se lăsă moale la pământ, nu se opri. Abia când nebunia zeului îl părăsi şi nu mai fu în stare să ridice braţul în care ţinea cuţitul, bărbatul se linişti. Stors de vlagă, se lipi de trupul animalului. Prin blana îmbibată de sânge îi simţi căldura. Începu să plângă nestăpânit. Lacrimi de sânge îi mânjeau obrajii şi buzele. Se simţea sleit de puteri, însă undeva în coşul pieptului şi între tâmple pulsa o dorinţă de viaţă nestăvilită. Tăie o fâşie din cârpa ce îi înconjura mijlocul şi o legă strâns deasupra muşcăturii. Examină atent garoul improvizat, după care luă o gură din plosca atârnată la brâu. Îşi turnă apă în palmă şi îşi frecă cu grijă pleoapele. După ce usturimea se mai linişti, se aşeză în faţa tigrului şi se uită o vreme în ochii gălbui, larg deschişi. Apoi se ridică, luă cuţitul din iarbă, şi îi tăie laba dreaptă. O făcu fără grabă, cu grijă şi sfială, arătând respectul cuvenit, căci el nu era un măcelar şi nici tigrul acela nu era vreun animal oarecare. După ce termină, vârî laba într-un săculeţ. Pe urmă se lăsă în genunchi şi atinse uşor fruntea tigrului. Viaţa ta pentru a lui, şopti, apoi se ridică şi plecă.
În cea de-a doua zi, în cursul dimineţii, a întâlnit nişte hiene care devorau ce mai rămăsese dintr-un bivol. Bărbatul le-a ocolit cu grijă, încercând să nu le atragă atenţia. Animalele i-au simţit prezenţa şi două sau trei au mârâit, arătându-şi colţii însângeraţi, iar una dintre hiene chiar a dat să o ia pe urmele lui, însă teama de a nu-şi pierde partea din pradă a fost mai puternică şi animalul a renunţat.
Plecase la prima oră a dimineţii, însă foarte repede arşiţa devenise insuportabilă şi, fără să vrea, bărbatul se gândi că poate ar fi fost mai bine să aştepte amurgul ca să pornească la drum. Îndepărtă pe dată gândul blestemat. Nu era timp. Merse mai departe. Nici o urmă de viaţă nu i se înfăţişa privirii. După o vreme văzu intrarea văii de piatră. O imagine tremurândă, desenându-se prin aerul fierbinte ca o gură monstruoasă, ca un zâmbet larg şi strâmb, – Valea blestemată a morţii. Acesta era un loc al spiritelor, nu al oamenilor, însă bărbatul nu avea de ales. Drumul spre moarte trecea pe aici.
De îndată ce puse piciorul pe piatra albă care strălucea în lumina soarelui ca marmura, simţi schimbarea. Aerul era şi aici fierbinte, însă diferit faţă de cel de afară. Valea dogorea, de parcă în spatele pereţilor ardea un foc uriaş. Apoi, după câteva sute de metri, pe suprafaţa albă a pietrei începură să apară nişte vinişoare roşii, din ce în ce mai multe, până când valea deveni roşie ca sângele. Bărbatul simţi o moleşeală plăcută între tâmple. Ca un muşchi monstruos, valea îi pulsa lent sub tălpi. Îşi masă tâmplele. Căldura se domolise, iar el era obosit. Ar putea să se ghemuiască pe piatra răcoroasă, să se odihnească puţin. De nicăieri, o pală de vânt îi mângâie domol obrajii, cufundându-i gândurile în miere şi trăgându-l la somn. Apoi, o amintire se înălţă încet dintre gândurile amorţite. O femeie ţinând în braţe un copil. Copilul are ochii închişi şi femeia spune ceva. După aceea zâmbeşte.
Încă îşi ţinea pleoapele lipite, când auzi râsetele. Deschise ochii şi undeva în faţă, mişcându-se ca şi când ar fi mers pe fundul unui lac, văzu două siluete. O femeie şi o fetiţă. Femeia nu avea un braţ. Mergeau în faţa lui, fără să dea vreun semn că i-ar fi simţit prezenţa. Din când în când femeia spunea ceva şi fetiţa râdea, şi de fiecare dată când îi auzea râsetul nevinovat, bărbatul prindea curaj şi mai grăbea un pic pasul. În scurtă vreme ajunse în spatele lor. Apoi, femeia rosti câteva cuvinte într-o limbă stranie şi bărbatul le auzi rostogolindu-se greoaie spre el prin aerul vâscos. Fetiţa îşi întoarse capul spre femeie şi o privi fără să mai râdă. Bărbatul îngheţă. Fetiţa avea obrazul sfâşiat. Rămase nemişcat, privindu-le până când ajunseră două umbre. Abia atunci porni din nou pe urmele lor. După un timp, în depărtare apăru o negură care părea să înghită valea. Umbrele se pierdură în negura ce se înălţa spre cer. Când se apropie, văzu că era o pădure care acoperea întreg orizontul. O junglă din iad.
În prima zi, bărbatul a privit copilul chircit în braţele femeii şi a simţit o apăsare teribilă în piept. Era ca şi cum s-ar fi sufocat odată cu el, de parcă firul vieţii i se împletea cu cel al copilului şi împreună se pierdeau încetul cu încetul din acea lume. Întinse mâna şi atinse blând, aproape cu sfială, pleoapele copilului. Brusc, pentru o clipă, slăbiciunea păru să îl doboare. Umerii i se gârboviră şi ochii lui îşi pierdură strălucirea. Arăta ca un bătrân cu mintea rătăcită. Apoi clipa trecu şi bărbatul îşi ridică privirea. În ochi îi ardea aceeaşi furie rece dintotdeauna. Mă voi intoarce, spuse, şi femeia şopti – Te vom aştepta.