De când tata m-a asigurat că agenții mă vor lăsa în pace, am putut pescui în voie, oriunde aveam chef, oricând. Agenții veneau, se luau de ceilalți copii, dar pe mine mă ignorau, ca și când nu existam pentru ei. Pe mine și pe bătrânul Picioruș. Noi doi, unul lângă altul, la marginea movilei de gunoi, ne vedeam liniștiți de treabă, fără să ne mai batem capul cu forfota din jur, atunci când aveau loc incursiuni. Picioruș și să fi vrut, și n-ar fi putut să se ridice și să plece la timp. Îi era greu cu cârjele alea. Orice mișcare a lui era lentă, cu o finalitate în multe etape. Agenții găsiseră ceva infim numit milă prin sufletul lor câinos și când îl vedeau așa neputincios, cu un picior tăiat mai sus de genunchi și celălalt paradit, ușor atrofiat, îl priveau scurt și îl ocoleau cu atenție. Câteodată, din fugă, vreun vlăjgan de copil se mai lovea de el și atunci Picioruș ridica spre tânăr o privire furioasă, de om nedreptățit, bătut de soartă, și îl înjura scurt și apăsat printre buzele rotunjite: Cristoșii cui te-a făcut! Băieții ăștia mai mari și neatenți se întorceau și îl priveau la rândul lor scurt, cu o doză optimă de răutate, și-i aruncau un Ba pe-a mă-tii, înainte s-o ia la picior. Când se întorceau, o oră mai târziu, tot lângă Picioruș nimereau, tot lângă undițele lui (avea două sau trei) le aruncau pe-ale lor. Picioruș avea un simț aparte al locurilor bune de pescuit. Știa când să se mute și unde să se ducă, cum să arunce undițele și când să le scoată. Părea rasfățat de Regina Apelor. O prinsese de câteva ori și de fiecare dată, după ce mi-o arătase rânjind satisfăcut, îmi explicase că un astfel de pește nu are cum să rămână prins, nu are cum să sfârșească în tigaie, cu mațele scoase și capul tăiat. Dacă cu un astfel de pește s-ar fi făcut vreodată ciorbă, ar fi însemnat sfârșitul sezonului de pescuit. Cu adevărat și pentru totdeauna. Blestemul Reginei Apelor ar fi fost mult mai puternic decât orice alt blestem. Și decât al Șarpelui Casei? l-am întrebat. Și, mi-a răspuns. Mult mai puternic.

Regina Apelor era mângâiată cu duioșie și trimisă înapoi în apă. Nu se arunca, ca bibanii sau guvizii. Se ținea delicat în căușul palmelor și apoi era introdusă cu atenție în apă, la mal. I se făcea puțin vânt, un mic impuls pentru-a o lua din loc fără agitație inutilă. Regina trebuia să se simtă oricând în siguranță. Înainte să o trimită la ea acasă, pe fundul lacului, Picioruș și-o ducea la ureche. Era momentul Adevărului, când Regina, cu buzele ei de pește, rănite de vârful ascuțit al cârligului, disperată să se întoarcă printre supușii ei, îi șoptea lui Picioruș poziția la milimetru a următorului loc bun de pescuit. Picioruș o asculta vrăjit și se conforma instrucțiunilor ei întocmai. Își scotea undițele din apă, le așeza grijuliu lângă el, de-o parte și de alta, își căuta cârjele, se ridica cu greutate căutând sprijin în jur (de când scăpasem de pericolul agenților eu eram întotdeauna acolo, lângă el), își lua undițele și le lipea cumva de cârje (își folosea degetele arătătoare ca niște arcuri oțelite) și, cu chiu cu vai, șchiopătând intens, se muta câțiva metri mai încolo, în josul movilei de gunoi, ascuns privirilor de înalțimea ei mirositoare. Eu veneam după el, convins că voi umple găleata zilnică mai devreme decât de obicei, visând la monedele de douăscinci primite de la babe, bani cu care să joc coci sau gropicica sau liniuța. Ori la cocoșii de zahăr care păreau că nu se vor termina niciodată (când a murit baba, moșul s-a oprit din producție, prea trist să mai continue, să mai trăiască; a murit și el, un an mai târziu, singur în pat, visând cocoșei de aur).

O singură dată am prins Regina. Am văzut-o atârnând în cârlig, fără să se zbată, ca alți pești. Stătea leșinată acolo, am crezut că-i moartă. Strălucea, așa lipsită de solzi, în soarele amiezii. Am desprins-o cu atenție și am apropiat-o de ureche. Nimic. Regina alegea să tacă. Nu m-am descurajat, am zguduit-o puțin, să o impulsionez. Deținea informații prețioase pe care refuza să le împărtășească cu mine, cel care o ținea prizonieră. Ea nu știa? Nu știa că era la cheremul meu? Că, dacă voiam, o puteam rupe în bucăți, ca pe babuscă, să o dau mai departe hrană bibanilor urâți și hămesiți? Răpitorii șia abia așteptau să își devoreze stăpâna și să preia conducerea adâncurilor noroioase. Abia așteptau. Am zguduit-o iarăși: tot nimic. Picioruș era lângă mine, doi pași mai încolo, și mă privea oarecum amuzat. Ce-i, nepoate, nu vrea să vorbească? hârâia. Picioruș ăsta avea un râs gros și răgușit, de zici că mânca rugină. Nu, am zis eu. Ia dă-o încoa’, nepoate. I-am dat-o. Picioruș a dus-o cu atenție la ureche, a dat din cap și a băgat-o în apă. Regina a luat-o serios la înot și a dispărut. Ce-a zis, nea Ioane? m-am aruncat eu, curios și dezamăgit. Ce ți-a zis? Nea Ion zis Picioruș din motive extrem de vizibile a dat ușurel din cap și-a ales să întrețină misterul mai departe. Ce a zis, a zis, rămâne secret. Altfel n-o să-mi mai zică. De ce nu a vorbit cu mine? Asta n-am de unde să știu io, da’ poate vorbește data viitoare. Acu’ ajută-mă să mă mut după colțu’ ăla, nepoate, că acolo trage mai bine.

Pescuitul în vecinătatea movilei devenise preocuparea mea principală spre sfârșitul ăla de vară. Nu mai era mult și începea școala, dar eu nu voiam să mă gândesc la asta. Eu voiam să pescuiesc cu nea Ion Bulică și să-l ajut să se mute de colo-colo. Venea în fiecare zi pe mal, apărea dimineața, pleca la prânz (plecam și eu să mănânc și apoi să trag o tură de joacă cu gașca) și venea din nou pe seara. Uneori mă întorceam și eu seara, alteori nu. Dar dimineața eram întotdeauna acolo, lângă el, cu undița mea și sticla mea de bere la jumate, goală,  pe care înfășurasem un nailon lung. Ăsta era petactarul. O ustensilă artizanală, încropită, un fel de pripon pentru pești. Cuvântul „petactar” era împrumutat de la pescarii marini, care prindeau scrumbii. Nu știu cum de ajunsese cuvântul ăsta prin partea locului, marea era totuși departe. Probabil cineva îl aruncase între noi când voise să dea un nume obiectului ciudat cu care încercam să prindem peștii mai mari, din larg. Nailonul lung avea prinse la capăt vreo patru cârlige și se termina cu un plumb mare și greu. Făceam câteva mișcări circulare, de cowboy, și apoi lansam plumbul cât mai departe în larg, ținând sticla dreaptă în față, să se desfășoare nailonul ușor. Plumbul cădea cu un pleoscăit puternic iar noi ne așezam pe-o piatră, împletindu-ne arătătorul cu nailonul întins. Simțeam la mână orice mișcare. Știai când trage peștele. Pur și simplu ți-o lua degetul în față, simțeai cum îți zvâcnește. Când spasmul devenea puternic, rulai nailonul pe sticlă cu repeziciune. Nu știai dacă ai prins sau nu ceva până nu vedeai ori peștele, ori plumbul, aproape de mal. Câteodată peștele o lua în zig zag și atunci scăpai de dubii. Să-l tragi mai repede, intrai în apă. Nea Ion începea să înjure, agitația aferentă speria ceilalți pești și el era forțat să se mute. Dar adrenalina momentului îmi închidea urechile la protestele lui. Picioruș și întreaga lume deveneau ceva complet irelevant. Totul era despre monstrul acvatic care se zbătea ca nebunul, cu cât se apropia de mal. Uneori prindeam carași cât palma. Alteori crapi de juma’ de kil. O singură dată am scos unul de peste un kilogram, ceva nemaivăzut în cârligul unui petactar. Picioruș s-a aruncat să mă ajute, s-a lăsat pe umăr, cu ciotul de picior în aer și cu celălalt sprijinit în movilă, ca un fel de ancoră. Gâfâia, în timp ce prelua controlul. Nailonul îl tăia la deget, dar nu s-a lăsat până când peștele nu a eșuat pe mal, mare și frumos. I l-am dat lui. Eu am fost generos și el recunoscător. Mi-a mulțumit cu ochii în lacrimi. Câteodată, când te așteptai mai puțin, devenea sentimental. Era acolo lângă tine, înjura sau râdea ruginit și brusc cotea spre ceva durere sufletească, de i se îneca privirea. Momente în care nu știam ce să fac. Mă uitam în altă parte.

Avusese arterită, aceeași boală de la care i se trăsese moartea unuia dintre bunicii mei. Celălalt bunic murise altfel, mult înainte să mă nasc. Dar Tataia Sîrbu, așa cum îi ziceam, se dusese pe lumea cealaltă cu ambele picioare tăiate. Arterita asta îl distrusese. Înainte de operație, când tratamentul pe care îl lua începuse să nu mai funcționeze, avea dureri atât de mari, că se ducea în fundul grădinii, se punea pe un bolovan și plângea cu capul în mâini. A vrut să se sinucidă, l-a găsit nevastă-sa în magazie, chitit să își pună ștreangul de gât. Bunica asta a mea a început să plângă și să îi spună că, dacă el se omoară, se omoară și ea. Tataia a coborât cu greu de pe lădița pe care se urcase, a privit-o fix în ochi și a plecat. A lăsat-o acolo, să suspine mai departe, neputincioasă. Astea mi le-a povestit maică-mea mai târziu, după moartea lui. Ea le aflase de la maică-sa chiar atunci, când îi trimisese vorbă să vină repede că taică-su a luat-o complet razna de la durere. L-au dus la București, la Spitalul Fundeni, unde intraseră cu o pilă pusă de directorul școlii din sat. Au dat de-un doctor tânăr și arogant, școlit prin Franța, care i-a luat de sus. Intelectuali sau nu, avea în față tot niște țărani, trimiși de la mama dracu’ să-i rezolve el. I-au făcut bunicului meu analize cu o substanță de contrast, au tras concluzia că boala este una avansată, irecuperabilă, arterele complet înfundate și că piciorul drept, umflat și învinețit trebuie tăiat, de preferință mai sus de genunchi, pentru a stopa avansarea.

Tataia Sîrbu a murit de cangrenă. La trei săptămâni de la prima amputare, i-au făcut-o și pe a doua, la celălalt picior. De data asta la Constanța, în regim de urgență. În spital una dintre răni i s-a infectat, de la prea multă neglijență. Asistentele, distrase de doctorii care le înghesuiau prin toate colțurile și toate camerele, umplându-le de copii nelegitimi, uitaseră să-l îngrijească cum trebuie și îl abandonaseră pe acolo. Tataia a murit de prea multă iubire aruncată în lume, după ce picioarele îi fuseseră și ele aruncate, dar la gunoi: două hălci de carne moartă. Eu eram destul de mic când s-a întâmplat, aveam cinci ani și ceva. I-am purtat crucea cu responsabilitate și ceva mândrie, de parcă acolo, în spatele meu, alaiul conducea la groapă un om întreg.

Picioruș i-a călcat până la un punct pe urme. N-a ajuns la București. A fost rezolvat pe plan local, la spitalul județean. Mai norocos decât Tataia, a ieșit de acolo în viață. Forțat  s-o ducă mai departe așa cum putea, cu cârjele alea, cu privirea lui duplicitară, mimând veselia, ascunzând o durere a însingurării. Handicapul fizic îi limita opțiunile și acțiunile. Trăia de pe o zi pe alta ca într-o loterie. De ceva vreme se tăiase la piciorul întreg, se zdrelise de ascuțișul unei sape, când încerca ceva imposibil prin curte. Tăietura, în timp, se crăcănase, se mărise și părea că nu se va vindeca niciodată. Picioruș o abandonase, o lăsase să își vadă singură de drum. Dacă și-o pansa, o făcea acasă. Când pleca, își trăgea pantalonul peste gambă și gata, o lua șchiopătând spre lac, cu undițele la subraț. Din când în când, în căldura instalată înainte de prânz, și-o descoperea suflecându-și cracul. Nu voia să se ducă la dispensar, era prea departe și „eu nu mai calc acolo, nepoate, nu mă mai prinde ei” căci ultima dată când ajunsese într-un loc din ăsta intrase cu două picioare și ieșise cu unul. Se oblojea singur cât putea, și în rest lăsa rana „să respire”. Eu aveam impresia, de câte ori o vedeam, că este un organism viu, de sine stătător, care pulsa independent de restul corpului. Avea culori diverse, în straturi: roșu în adâncime, vinețiu pe margini și firicele de alb în mijloc. Când stătea așa crăcănat, cu piciorul drept suflecat și expus la soare, muștele se năpusteau pe rană și el câteodată uita, concentrat la una din plutele lui, să le vânture de acolo. Încercam să mă uit în altă parte, dar era ceva exotic în expunerea aia frustă a cărnii. Ceva obscen și interesant deopotrivă care mă magnetiza. Ca de obicei, când mă vedea încurcat, Picioruș grohăia și mă bătea afectuos pe umăr. Ce-i, nepoate, nu ai mai văzut o bubă? Dădeam din cap: nu așa. Aia nu era bubă. Aia era ceva aproape mistic, ceva inițiatic. O priveam și mă scufundam în tainele cărnii omenești, în viața de dincolo de viață, în locul acela în care totul palpită și totul există, invizibil dar prezent, esențial și miraculos.

Din când în când, Picioruș își descoperea, tot prin suflecare, și ciotul, să și-l mai răcorească. Lua apă în căușul palmelor și o prelingea pe bucata de piele albinoasă, transpirată, ieșită la iveală. Eu priveam întreaga operațiune cuprins de o fascinație morbidă, îi vedeam cicatricea aceea ciudată care îi înlocuia genunchiul, o lucrătură lipsită de subtilitate, o împletitură grosieră, o cusătură care părea gura unui sac de piele stransă precipitat, să nu se reverse conținutul, să nu se scurgă mușchiul pe pietrele de la marginea apei. Rămâneam agățat de priveliștea aia, uitând de pește și de tot. Efectiv nu îmi puteam dezlipi ochii de la picioarele lui dezgolite. Eram cutremurat. Era acolo, lângă movila de gunoi, o indecență teribilă, de care lui Picioruș nu părea să-i pese. El voia doar să se răcorească puțin, purtatul pantalonilor lungi, vara, nu îl avantaja.

Își ducea zilele singur. Nevastă-sa murise de mult, lovită de un cancer rapid. Copii nu avea. Era sărac, trăia din peștele prins și din mila oamenilor. Casa lui era mică și retrasă pe o străduță care se forma din strada principală și pe care o foloseam ca o scurtatură spre șosea. Când treceam pe acolo îi vedeam curtea năpădită de buruieni și pe el stând melancolic pe un scăunel de lemn cu trei picioare, privind în zare. Casa de chirpic netencuită era mai mică decât a bunicii mele, cu un antreu care juca rol de bucătărie (plin de miros de pește prăjit) și camera principală, sufragerie și dormitor deopotrivă. Era acolo un pat mic, lipit de un colț, acoperit de o pătură soioasă și o pernă care fusese cândva albă, acum de un gri murdar, mai închis pe alocuri. Mai era o masă cu o mușama lipicioasă și găurită pe la colțuri și un alt scaun mic de lemn. Pe jos, pământ bătătorit. Tocul ușii și lemnăria ferestelor erau mâncate de cari și de timp, vopseaua verde, dată cu mii de ani în urmă, se scorojise de tot, abia se mai zăreau urme. Casa era plină de insecte, furnici, râme, muște și țânțari. Ajunsesem pe la el de vreo două ori și nimic din ceea ce văzusem nu mă făcuse să îmi doresc să revin. Câteodată mai împrumuta câte ceva de la tata, tot legat de pescuitul lui. Eu eram trimis să recuperez obiectul. Intram, dădeam bălăriile la o parte, îl strigam timid și îl vedeam cum se luminează la față când mă vede: Hai nepoate, vino, vino. Apărea și un câine șchiop, bucuros că mă poate mirosi, că poate flutura din coadă. Nu era al lui. Se pripășise pe acolo. M-am gândit într-o zi la câinele ăla, cum de se nimerise așa șchiop lângă Picioruș. M-am întrebat dacă nu cumva șchiopătatul îi fusese indus, o lovitură cu o piatră și gata, camarazi în suferință. La fel și scaunul pe care stăea, ales special, să se asorteze. Picioruș mă lua de braț și mă trăgea în casă, insista să îl urmez în sufrageria-dormitor și să îl văd cum scotocește pe acolo. Scotea câte un cârlig din sertarul mesei cu mușama sau o bucată de plumb maleabilă și mi le îndesa în palmă. Erau cadourile lui, recompensa pentru vizita pe care i-o făceam. Le luam ușor stingherit, mai mult să nu-l jignesc. Afară se chinuia să mute tot felul de obstacole din calea lui și să scoată plasa, sau frânghia, sau colacul de sârmă pentru care venisem. Se chinuia să se mențină demn în aventura asta, nu am înțeles de ce. La pescuit îmi cerea întotdeauna ajutorul. Dar la el acasă insista să facă totul singur. Lăsa o cârjă sprijinită de peretele casei, să își elibereze mâna dreaptă, și avansa greoi, șchiopătând grosolan, aproape țopăind. Mă repezeam să-l susțin. Lasă nepoate, că mă descurc. Se apleca și, sprijinit așa în cârja stângă, identifica obiectul și mi-l dădea. Mă petrecea cu privirea când plecam, iar câinele mă însoțea până la poartă și puțin după aceea, până la colțul străzii. Apoi se întorcea, șontâc-șontâc, la nefericirea lui canină. Eu alergam, să mă detașez de atmosfera aceea de chin și luptă, de luat la trântă cu viața.

[…]

Picioruș a murit așa cum a trăit: singur. Căzut pe jos, în casa lui mică, în timp ce își pregătea de mâncare. Câțiva pești fără solzi și fără mațe pluteau într-o oală cu apa. Alții, încă întregi dar de mult morți, își etalau albul burților într-o căldare. Picioruș, cu piciorul bun frânt și prins sub trup, avea ochii mari și o privire fixă, goală de conținut. Era îndreptată spre tavan. Hematomul de la cap care îi adusese moartea nu i se vedea. Poate se chinuise, poate nu. Poate lovitura de tăblia patului în urma căzăturii fusese scurtă și puternică, și lumea i se trăsese într-o secundă din fața ochilor, ca o draperie, prezentându-i întunericul etern. Sau poate agonizase o vreme, sub schelălăitul câinelui schiop care, cu simțul lui ascuțit, convins ca ceva nu e în regulă cu omul care îi dă de obicei de mâncare, îi dăduse târcoale și-l împunsese ușurel cu botul, înainte să își lipească capul de ciotul lui și să rămână nemișcat și trist. Când am intrat în casă, văzând că nu îmi răspunde la apel, hotărât să nu mă întorc fără obiectul necesar (nu mai știu ce anume trebuia să iau atunci, ceva cu adevărat important pentru tata care mă instruise de acasă, îmi spusese ferm să nu vin cu mâna goală), Picioruș era acolo, pe jos, mort de ceva vreme. N-am știut dacă duhoarea care îmi agresa simțul olfactiv era de la el, sau de la pește. M-am blocat, incapabil să mai respir. Cuprins de panică, am rămas țintuit locului. Nu îmi puteam lua privirea de la trupul contorsionat al bătrânului pescar. Nu mai văzusem vreun mort până atunci, pe Tataia Sîrbu îl ratasem, ai mei hotărâseră să mă protejeze și să mă țină deoparte de trupul lui întins pe masă, îmbrăcat cu un costum nou nouț, cu pantalonii trași în jos și umpluți de la jumătate cu hârtie. Îl zărisem doar, prin ușa întredeschisă, îi văzusem silueta, iar imaginația mea de copil țesuse o realitate neconformă. Abia atunci, privindu-l pe Picioruș, mi-am dat seama. Eram convins că morții sunt oameni căzuți într-un somn adânc, perpetuu, care le relaxează trăsăturile. În mintea mea, morții erau frumoși, senini și calzi. Uneori, când îmi priveam părinții dormind, sau pe sor’mea mai mică, mă apuca o teamă necontrolată că nu se mai trezesc, că vor rămâne așa pentru totdeauna: ființe blocate într-o lume inaccesiblă, cu trupul întins pe pat, cuprins de nemișcare. Mortul Picioruș era livid, în plin proces de descompunere. Începuse să se umfle, îi vedeam protuberanța prin tricoul soios pe care îl purta. Putrefacția îi era accelerată de căldură, aerul era sufocant. Pielea îi căpătase vezicule și în ea se puteau vedea vasele de sânge. Bacteriile îl devorau cu rapiditate, în lipsa oxigenului, înverzind părți din el. Nici urmă de seninatate pe chipul lui care se supsese devenind aproape scheletic. Arătarea aceea aducea de departe cu Ion Bulică, bătrânul meu prieten de pe malul lacului, care mă învățase tainele pescuitului la petactar. Și totuși acolo jos era el și langa el, în picioare, eram eu, nepotul pe care nu îl avusese niciodată, băiatul care îl mai băga și pe el în seamă. Nimerit să-i constate moartea și s-o anunțe lumii. Câinele, bucuros că are cui să-i indice tragedia, se freca de picioarele mele, căutând o confirmare. Văzându-mă așa lipsit de voință, se ridicase pe două labe și cu cealaltă mă zgâria enervant. Am reușit să-l mângâi ușurel în spatele urechilor și sa-l îndepărtez.

Pe Picioruș l-am lăsat în urmă și am ieșit în curte, unde am tras aer în piept. În spatele meu, în căldare, cu burta în sus, printre carași, plutea, moartă, Regina Apelor.