Că dacă știe, atunci problema se pune în mod diferit și moartea nici măcar nu e un lucru atât de rău, tu știi ce se întâmplă, ești încă în lume, doar ceilalți nu știu și în plus ai ocazia să auzi cum vorbesc despre tine după ce ai murit și îi poți urmări și mai departe, poți să afli ce se întâmplă, de exemplu, după doi ani sau chiar după zece ani, deci oricum ești cu ei și numai ei nu știu asta și întrebarea care vine acum e dacă tu în lumea ta de morți te întâlnești cu ceilalți morți sau îi vezi doar pe ăia vii, uite întrebarea, s-a mai gândit o dată la ea acum câteva luni când era să o interneze, dar n-a dus-o până la capăt. Toată treaba asta cu lumea cealaltă e singura speranță, deși nici asta nu e sigur, de unde știi că dincolo de lumea cealaltă nu e tot așa o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte nu e iarăși o lume cealaltă și dincolo de lumea cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte nu e o lume cealaltă care la rândul ei are o lume cealaltă și o lume cealaltă a lumii celeilalte și o lume cealaltă a lumii celeilalte a lumii celeilalte și tot așa, de nici nu-ți mai dai seama dacă trăiești sau dacă mori și oricum nu mai contează sau tocmai, contează, pentru că-n fiecare dintre lumi nu știi de lumea următoare și nu ți-o amintești nici pe cea precedentă și te ia amețeala numai când te gândești că tu trăiești aici cu frica și întrebările și la fel vei trăi și în alte lumi și mai e și posibilitatea ca în nici una dintre lumi să nu-ți găsești alinarea și frica de moarte să fie continuă, frica de nimic, de momentul când te desparți de tot ce ești și de toți oamenii din jurul tău și nu mai ești și nu există regret mai mare decât ăsta, a nu mai fi ceea ce ești în lumea ta, înconjurată de lucrurile tale, oricât de puține ar fi ele, ba chiar și-n cazul când nu ai absolut nimic frica e la fel și ai vrea să continui să trăiești neavând nimic și suferind de foame și de sete și de frig și trecând prin orice numai să nu te confrunți cu acea clipă prin care femeia asta a trecut acum două zile și uite-o acum cât de liniștită stă acolo, cât de senină pare să fie dincolo de ochii închiși cu forța și nemișcarea luminoasă a feței și mâinile care stau împreunate acolo, departe, într-un loc despre care nici eu și nici vreun alt om din camera asta nu știm nimic și poate că niciodată n-o să știm nimic pentru că se poate foarte bine ca atunci când ajungem acolo să nu aflăm nimic, să nu știm nimic din ce ni se întâmplă, să nu ne dăm seama de trecere sau pur și simplu să nu mai fie cazul, totul să se oprească și să ne prăvălim în întuneric și liniște, în a nu mai fi deloc, sub nicio formă, în ceva ce nu putem spune și nu am putea înțelege nici dacă am vedea cu ochii noștri și niciodată nu vom putea spune și nici nu vom putea înțelege nici dacă am vedea cu ochii noștri pentru că forma nimicului nu există, nu poți pune nimic în dreptul nimicului ca să-l faci dintr-odată să existe, se gândește la asta de ani de zile și asta a tot încercat, să-și dea seama cum ar putea arăta nimicul și cum ar fi el înțeles dacă vreodată ar trebui sau ar putea fi înțeles și nu reușește să înțeleagă nici începutul acestui gând, nici măcar începutul începutului acestui gând al unui gând care nu-i dă pace pentru că de fiecare dată când merge la o înmormântare – și merge des, de la o vârstă încolo oamenii din jurul nostru par să moară mult mai des decât în tinerețe sau noi suntem mult mai atenți la asta, mult mai apropiați de moarte – se gândește din nou la aceleași lucruri pe care le reia apoi încet, meticulos, ca orice om care așteaptă să moară și ar vrea totuși să știe ce-l așteaptă.
Ar vrea să ridice privirea, să vadă ce e în jurul ei. Nu poate. Între ea și fața și mâinile femeii care stă întinsă în fața ei e o legătură pe care nimic nu o poate desface. Reușește totuși să privească în jur fără să ridice ochii, fără să înregistreze fețele, să vadă oamenii – nu mulți – care s-au adunat în acea zi, repetă o voce în mintea ei, care s-au adunat, dar nu aude nimic, tot ce ar putea fi sunet e mai degrabă o vibrație care vine din podea, din pereții care o înconjoară, poate din ferestrele care se mișcă în bătaia vântului și a ploii și vor să îi transmită ceva. În stânga, la cinci metri de ea spre ieșire, pantofii negri ai nevestei băiatului ei și pantofii lui albaștri peste care cad niște pantaloni gri și poalele unui palton negru – măcar a încercat să se îmbrace în negru, deși e cât se poate de clar că e un păgân și nu știe ce e bine și n-o să se schimbe azi, uite-l cum nu intră în biserică, stă la ușă și probabil privește în gol, stă acolo nemișcat ca o stană de piatră și nimic nu l-ar putea smulge din locul lui, nici dac-ar cădea biserica n-ar face un pas sau măcar o încercare de pas, nu, stă acolo ca o stană de piatră, ca o piesă de mobilier, ca suportul de lumânări din spatele lui, n-are nimic în cap. Și fata aia ce să facă, sigur că n-are ce să facă, ce, să-l împingă înăuntru pe păgân, să ce? Dacă el vrea să stea acolo, dacă așa crede că e mai bine, să stea. Bine c-a venit, la urma urmelor putea să nu vină deloc, oricum e ca și cum n-ar fi, ălălalt mort într-un loc în care sunt atât de mulți morți că unul în plus sau în minus nu mai contează. La vreun metru de el, înăuntru de data asta, două perechi de pantofi negri – potriviți – perfect lustruiți, picioarele în poziția corectă, fără vreo intenție de a se mișca, picioare răbdătoare care nu vor pleca din locul lor până la momentul când vor trebui să-și ia la revedere. Lângă ele o pereche de bocanci vechi și niște cizme albastre vechi și scâlciate – uite, ăsteia ar trebui să-i ducă fata aia din când în când niște haine vechi și mai ales niște încălțări, ar face un pârlit de bine pe lumea asta -, deasupra lor se aud suspine înăbușite sau nu se aud și i se pare ei, primii doi pe care i-a văzut sunt fratele ei mai mare cu nevastă-sa, ăsta e fratele mai mic cu a lui, au venit amândoi, ce frumos, la-nmormântări plouă cu sentimente frumoase și gânduri înalte, imediat lângă ei o pereche de pantofi fără șireturi negri și scâlciați și aproape lipite de ei niște cizme care-au văzut și zile mai bune, părinții bărbatului fetei veniți și ei ca să nu zică lumea că n-au venit – de parcă i-ar mai păsa cuiva la cinci minute după ce se termină totul -, lângă ei părinții nevestei turbatului de fi-su, pantofii lui par primiți de pomană, tălpile sunt curbate de-atâta purtat și – colac peste pupăză – are blugii albaștri îndoiți, i-or fi lungi și n-a apucat să-i scurteze, nevastă-sa e însă îngrijită, poartă pantofi negri cu toc, ciorapi negri lucioși și chiar fustă, vin apoi – întrevăzuți printre picioarele catafalcului, în fața ei deci, fiică-sa și bărbatu-său, ea-și ține picioarele încrucișate, el stă înfipt ca un stâlp în covorul de sub care într-o parte se vede cimentul gri, e așezat puțin în spatele ei și probabil o sprijină, nu se știe foarte bine, după ei o pereche de picioare elegante ale unei femei pe care nu o cunoaște, o doamnă mai în vârstă care probabil a înghețat și mereu se mișcă pe loc încercând să se încălzească, vin apoi în dreapta ei la capăt bocancii popii, bocanci din ăia groși din piele peste care cade sutana perfect călcată și-n spatele lui adidașii verzi scâlciați care probabil îi aparțin femeii care face curat prin biserică și pe care a văzut-o aranjând ultimele lucruri când Gena a adus-o înăuntru, turul ei de podea se încheie cu cizmele negre ale cântărețului de strană care îngână ceva de fiecare dată când trebuie, doar că picioarele lui spun o poveste cu dans și veselie, a-nghețat săracu, n-ar încălzi ăștia biserica asta puțin să-i pici cu ceară, poate că nu mai au altă înmormântare azi și s-au gândit că n-are rost și au lăsat-o așa, jumătate de oră n-a murit nimeni – ptiu, drace -, ba a murit, da’ n-o să mai moară nimeni de la nițel frig la picioare, ce-o să fie, cică nu așa răcesc oamenii, i-a spus ei un doctor și a băgat la cap.
Durează prea mult, întotdeauna i s-a părut că durează prea mult înmormântările și n-ar fi o problemă că oamenii au treabă și-ar trebui să plece, deși ar putea să plece, dar nu pleacă, adevărata problemă e că te plictisești de-atâta slujbă, ți se ia, de la un punct încolo ți-ai lua câmpii sau te-ai omorî chiar pe tine ca să scapi de acolo și oricum ea încă n-a văzut poveste din asta la care dacă-ți vine să poți să te duci, nu, bisericile n-au veceu, cimitirele nici atât, stai cât ți se spune să faci și dacă te apucă nu mai ai nicio soluție, suferi în tăcere, te învârți, ea trăiește convinsă că unii au și plecat, s-au dus dracu să caute undeva un veceu și nu s-au mai întors și oricum e convinsă că e intenționat, altfel de ce n-ar fi.