Toate acestea sunt legate

CRISTI vrea să o ia de la început, dar nu prea

– Băi, moșule, ce morții tăi dai cu furtunul ăla cum te piși și nu nimerești gaura? Nu vezi, bă, coaie lăsate, că stropești și la mine și mi-ai udat balansoarul? Bă, mă auzi? Ui la mine! Îți rup capul, bă, jegosule! Dă, în pizda mă-tii, doar la tine pe gazon dacă ai de dat! Nu te face că nu mă auzi, că vin la tine și mă piș pe muia ta de sclerozat. Futu-ți morții mă-tii! Ui ce față ai. Zbârcitu drecu!

După ce a intrat în casă, am oprit furtunul și mi-am aranjat ghivecele cu flori pe lângă trepte. Printre ele aveam și un palmier pitic. I-am mângâiat frunzele și mi-a amintit de Palermo. La 16 ani am fugit de la Casa de Copii la Constanța. Era comunism și voiam să fug din țară. Am lucrat câteva luni în port ca muncitor necalificat până când, în decembrie, am reușit să mă ascund în containerul unui cargobot. M-am furișat afară la Istanbul și m-am ascuns în cala unui vas cu pavilion italian, Santa Catalina. Așa am ajuns la Palermo.

Acolo am început să cerșesc și în scurtă vreme am fost luat de pe stradă și dus în fața celor care se ocupau de străzile acelea. Cum încă nu vorbeam italiană, a fost greu, dar până la urmă ne-am înțeles. În Palermo nu se cerșea. Dacă voiam să am o casă și să fiu protejat trebuia să lucrez pentru ei. Am început de jos, transporturi, vânzări la colț, mici comisioane, băiatul bun la toate.

Pentru că nu eram italian toți ceilalți încercau să mă țină la respect umilindu-mă. Dar eu răspundeam. Și răspundeam dur. Violența mea i-a impresionat și așa am fost avansat la următorul nivel, recuperator. Dacă cineva nu plătea era mai bine să nu mă trimită pe mine. Nu cunoșteam nici arta negocierii și nici diplomația, aveam doar o mare sete de sânge. Să rup oase era o adevărată plăcere. Îmi plăcea să mă uit în ochii lor când o făceam, să le savurez durerea. Ura lor mă hrănea. Mă trimiteau doar la cazuri grave, pierdute. Am intrat și în ringul de lupte ilegale și nu aveam egal. Îmi spuneau Rocky. În șase ani după ce ajunsesem la Palermo urcasem scara ca nimeni altul. Ajunsesem garda personală și omul de încredere al lui don Giuseppe Conte, Capo di Palermo. De la recuperări am trecut la execuții. Mă trimiteau când cineva trebuia să dispară. Pe lângă pistol, am învățat să folosesc pușca cu lunetă și explozibilii.

L-am servit pe don Giuseppe Conte 38 de ani. Până când a murit. Capo a devenit fiul său, iar fiul său avea nevoie de o mână dreaptă mai tânără decât mine. M-au lăsat să mă pensionez. Și, cum nu știam ce să fac cu toată libertatea aceea, m-am gândit să mă întorc în țară.

Am cumpărat o casă într-un complex rezidențial din București și am încercat să duc viața unui bătrân obișnuit. Mi-am luat un câine, am început să am grijă de plante, am învățat să fac origami, să cresc bonsai și am început să practic sudoku. Voiam să am aici câteva luni de liniște, până îmi dădeam seama ce vreau să fac mai departe.

Totul a fost perfect, până când casa gard în gard cu a mea a fost cumpărată de specimenul ăsta. Că e cocalar, cum se spune pe-aici, nu m-ar fi deranjat. Și tinerilor italieni le place să umble în trening și să se afișeze la bordul unor BMW-uri pentru care nu-și permit nici benzina, mă obișnuisem. Cu agresivitatea, însă, am o problemă. A altora, nu a mea.

Aș fi putut să-i crăp capul și să-i rup genunchii din prima zi în care s-a răstit la mine peste gard? Aș fi putut. Dar cineva ca mine nu face asta ziua în amiaza mare, în mijlocul unor curți înghesuite, pline de vecini curioși cu nasurile lipite de geam. Și apoi, voiam să văd cât de departe merge. Și am văzut.

Am așteptat până la 4 dimineața, când nu mai bâzâia nici musca. Am ieșit pe ușa din spate. Nu am sărit gardul de la mine la el ca să nu rămână urme pe gazon. Am intrat pe poartă și am ocolit casa ca să intru tot prin spate. Mi-am pus mănușile și cagula. Termopanele din ziua de azi sunt o tâmpenie. Nu mi-a luat nici 30 de secunde să deschid ușa cu trusa mea. Era liniște totală. M-am furișat la etaj unde era dormitorul. Dormea cu capul în pernă. Aș fi putut să-l omor imediat, dar nu voiam să-l omor imediat, voiam să-l chinui, voiam să simtă spaima și groaza înainte să moară. Voiam să știe că moare.

Nu voiam să folosesc nimic din ce-mi aparținea pentru ce avea să urmeze. Tot ce foloseam trebuia să fie din casa lui. Înainte să urc la etaj luasem de lângă șemineu cârligul de jar. Același cârlig de jar pe care îl aveam și eu acasă, doar că ăsta era al lui. L-am lovit scurt, dar puternic, în ceafă. L-am întors, era leșinat. L-am legat de pat și i-am îndesat gura cu un ciorap, după care am sigilat cu bandă adezivă. Ca să fiu sigur am dat drumul și la muzică în surdină. Când s-a trezit eu eram deja pregătit cu prosopul ud. I-am văzut frica din ochi. Asta m-a făcut să zâmbesc și m-a umplut de o bucurie pe care n-o mai simțisem de mult. L-am bătut cu prosopul ud până a leșinat din nou. Aș mai fi prelungit momentul, dar nu voiam să mă prindă zorii. L-aș fi scuipat, dar nu voiam să-mi las ADN-ul pe cadavrul lui. L-am sufocat, așa leșinat cum era.

Înainte să plec am răscolit toată casa ca să fac să pară totul un jaf prost. Am luat toți banii pe care i-am găsit. Apoi am mers la seif, știam unde era seiful pentru că era în același loc ca în casa mea. Inițial mă gândisem să-l sparg, dar nu a mai fost nevoie, idiotul își notase combinația pe o hârtie în portmoneu. Nu fusese în stare s-o memoreze. În seif erau bani. Nu mulți, în rest documente inutile și aur. Lanțuri de aur. Cu aurul nu aveam ce să fac. Era periculos. L-am luat și l-am dosit într-un ciorap, în sertarul cu lenjerie, ca să pară că hoțul nu l-a găsit. Am lăsat seiful deschis.

Încă nu se făcuse lumină. Am ieșit tot prin spate și m-am strecurat la mine în casă. Într-o oală metalică am ars toate bancnotele luate de la el. Să nu rămână nicio urmă, nicio serie. Nu aveam nevoie de banii lui, voiam doar să justific presupusul jaf. Am amestecat cenușa cu apă și am golit totul în vasul WC. Am spălat oala, am șters cu spirt mănușile, am pus cagula de ski la locul ei lângă clăpari și skiuri, m-am pus în pat și m-a cuprins liniștea. În câteva ore avea să fie descoperit de vreuna dintre pițipoancele care îl vizitau. Nu știam care, în fiecare zi venea alta, nici nu conta. Câteva zile avea să fie un pic de forfotă, poliție, salvare, vecini panicați. Probabil aveau să îmi ceară să dau o declarație, dacă am văzut ceva, ceea ce nu avea cum să se întâmple, eu fiind un bătrân obosit care a dormit dus toată noaptea. Dar apoi lucrurile aveau să se liniștească din nou. Pentru mult timp. Căci cine ar mai fi cumpărat o casă în care tocmai avusese loc o crimă?

Gândul ăsta m-a făcut să zâmbesc. Mi-am băgat mâinile sub pernă și m-am pregătit să adorm. Uneori, bătrânelul căcăcios din vecini, care își udă gazonul, e mai periculos decât pare. Un pic de respect, ce naiba.

Toate acestea sunt legate

„Mass-media a luat foc după ce în urma unui jaf soldat cu o crimă, în seiful victimei au fost găsite documente incriminatoare într-un caz uriaș de corupție. Cu ajutorul acelor documente procurorii au putut să îl acuze pe fostul ministru al transporturilor de trafic de influență, luare de mită, fals în acte și abuz în serviciu și să îl trimită în judecată, unde a primit o sentință de 15 de ani cu executare. Victima jafului unde s-au găsit documentele incriminatoare avusese o relație apropiată cu fostul ministru al transporturilor, presa speculând că acesta îl folosise pe practicantul de sporturi de contact pentru intimidare sau reglarea unor conturi. Totodată s-a descoperit că cel ucis în casa proaspăt achiziționată într-un cartier de lux primea lunar mari sume de bani cash din partea ministrului, bănuindu-se că tânărul îl șantaja cu documentele pe care le deținea. Suspiciunea că ar fi fost chiar ministrul transporturilor cel care a orchestrat uciderea tânărului a fost înlăturată deoarece criminalul care a înfăptuit jaful, deși a avut acces la seif, nu părea să cunoască importanța documentelor conținute, substituind doar valuta. În urma condamnării ministrului, soția acestuia s-a sinucis ingurgitând o cantitate mare de somnifere. Statul a confiscat proprietățile fostului ministru și i-a blocat conturile bancare, însă prejudiciul fabulos nu a putut fi recuperat integral, o sumă uriașă de bani neputând fi depistată. Cu mama moartă și tatăl arestat, din familia perfectă pe care ne obișnuisem să o vedem la evenimentele mondene a mai rămas doar fiica, Maria. În momentul de față tânăra de 26 de ani locuiește cu chirie și lucrează drept casieră într-un lanț de supermarketuri. Autorul jafului și al crimei care a dus la toată această dezvoltare a rămas neidentificat. Săptămâna viitoare va avea loc ultima înfățișare în cazul recursului la acest caz de corupție, urmată de o conferință de presă…”

Radu a închis televizorul și a pus telecomanda pe masă. Omleta era gata și Maria tocmai aducea tacâmuri. Erau deja de aproape patru luni împreună, dar Radu aflase cine era cu adevărat Maria de mai puțin de o lună. Au mâncat în tăcere.

În urmă cu o săptămână avuseseră o ceartă oribilă. Prima de când erau împreună. De când Maria îi mărturisise despre contul cu cele 5 milioane de euro, mintea lui Radu, orice ar fi făcut, nu putea să nu se întoarcă la reveria în care spărgeau banii aceia după bunul lor plac, undeva pe o plajă exotică. A încercat să o convingă cu argumente romantice. Apoi să o preseze. Dar Maria era de neînduplecat. Nu voia cu niciun preț să se atingă de banii murdari ai tatălui ei. Chiar dacă asta însemna să se despartă de Radu.

Pe de altă parte, faptul că fusese suficient de îndrăgostită, naivă și proastă încât să îi spună lui Radu de cont, o punea pe Maria într-o situație delicată și era conștientă de asta. Dacă s-ar fi despărțit, Radu, drept răzbunare, ar fi putut oricând să spună autorităților de existența acelui cont, iar ea ar fi devenit complice și probabil ar fi ajuns tot la închisoare. Exista, evident, posibilitatea să predea chiar ea contul autorităților, însă ceva o oprea. Chiar dacă se lepădase de tatăl ei și nu aproba modul în care fuseseră obținuți acei bani și nu avea de gând să îi folosească, oamenii aceia îi băgaseră tatăl la închisoare și au provocat sinuciderea mamei sale. Știa că făcuseră doar ceea ce era legal, dar îi ura, ceva din interior pur și simplu nu o lăsa să le dea contul pe tavă. Se mai gândise să doneze banii unor asociații caritabile, dar îi era frică. Dacă autoritățile o urmăreau, cum era de așteptat, orice donație ar fi condus înapoi către ea și nu știa cum să le facă în mod anonim. După o săptămână de frecușuri și ceartă Maria l-a anunțat pe Radu că a decis să dea datele contului unui necunoscut, primul necunoscut simpatic care avea să le apară în cale a doua zi dimineață. În felul acesta presiunea acelor bani ar fi fost ridicată de pe umerii lor. Radu a încuviințat spășit. Nu erau banii lui, nu se putea opune și nu voia să piardă și banii și pe Maria. Dar îl ardea.

După ce au mâncat au ieșit împreună să ia 335, să meargă spre joburi. Așa l-au întâlnit pe Adrian. Ceva din înfățișarea lui aiurită, cu părul ciufulit, îmbrăcat prost și dezordonat, au convins-o pe Maria că el era persoana potrivită. Sau poate era doar presiunea de a scăpa de datele contului cât mai repede.

Au coborât în stația în care a coborât el și l-au abordat. Maria a spus că o cheamă Iulia și asta era tot ce trebuia să știe. S-a prezentat și el. I-a spus că e posibil să nu o creadă, dar să verifice. I-a dat datele contului și i-a spus să scoată banii de acolo și să facă ce vrea cu ei.

Au verificat a doua zi și contul era golit. În sfârșit putea să înceapă pacea. Sau asta credea Maria.

Radu nu trecuse atât de ușor peste pierderea celor 5 milioane de euro. Într-un act disperat a intrat pe dark web și a postat un anunț în care solicita ajutor pentru recuperarea datelor și parolelor noului cont în care fuseseră transferați banii fostului ministru. Oferea un milion din cele cinci. Peste câteva ore i-a răspuns cineva care se autointitula Mystique. I-a cerut detalii. Radu știa numele celui căruia îi dăduseră banii, pentru că nefericitul apucase să se prezinte. Și mai știa și stația din care urcase, care presupunea că era aproape de domiciliul lui. Mystique i-a spus că era suficient. Avea să îl contacteze ea după ce găsea persoana.

Adrian a crezut, cum era și normal, că era o glumă. Dar era o glumă simpatică. Nu avea nimic de pierdut. Seara, după job, și-a amintit și a zis să vadă care era schepsisul. Se aștepta la un pop-up cu „You have been pranked”, „JackAss” sau ceva similar. Și-a instalat aplicația bancară și a introdus userul și parola. Laptopul lui era ultra protejat cu cel mai bun sistem antivirus și folosea întotdeauna VPN, așa că nu prea îi era frică de vreun virus, malware, troian sau worm, știa că sistemul l-ar fi identificat și îndepărtat imediat. Putea să își satisfacă curiozitatea. Și curiozitatea i-a fost satisfăcută pe deplin. Nu-i venea să creadă. Și nici nu a crezut cu totul până când nu a creat un cont nou offshore în care să transfere banii. Se aștepta ca ceva să meargă prost și transferul să nu fie posibil. Se aștepta să își spună „hehe, ce fraier, tu chiar ai sperat că merge, boule”, dar a mers și banii au trecut dintr-un cont în altul cat se putea de firesc. A încremenit. Așa ceva nu era posibil. Nu ar fi trebuit să fie posibil. A închis toate aplicațiile, telefonul, laptopul, a scos totul din priză. A stat așa câteva minute bune, pe întuneric. Nu-i venea să creadă. Prima reacție nu a fost de bucurie, ci de frică.

Dar adevărata frică a intervenit de abia peste o săptămână când întorcându-se acasă și-a găsit apartamentul răscolit și laptopul furat, fără să-i lipsească nimic altceva. Ce era să facă? Să sune la poliție? Și ce să le spună?

Faptul că îi furaseră laptopul nu era o problemă. Unicul loc în care exista aplicația bancară și datele noului cont era telefonul pe care îl purta mereu la el. Singurul lucru incriminator pe care îl puteau găsi pe laptop erau site-urile porno dubioase pe care le frecventa. Nu apucase să cheltuie nimic din bani. Era precaut, dar și-a dat seama că precauția nu era suficientă. Dacă voia să păstreze banii și probabil să trăiască trebuia să plece.

Și-a strofocat creierii o după-amiază întreagă. Încotro să se ducă? Un singur loc i-a venit în minte, un loc în care nicio persoană întreagă la cap nu s-ar fi dus. Nici pentru cinci milioane de euro. Moscova. Războiul Rusiei cu Ucraina era în toi, iar să se ascundă în capitala celui mai temut și mai detestat stat, cu cel mai paranoic dictator în frunte, părea, în mod paradoxal, o idee excelentă. Vorbea rusă, învățase de la mama lui din Basarabia și avea un prieten acolo, Igor, pe care îl întâlnise de câteva ori prin intermediul jobului la multinaționala pentru care lucra. Stilul smuls de băut vodcă pe care îl aveau amândoi i-a unit. Nu avea de gând să îi spună nimic, evident, doar că se decisese să îi accepte invitația de a petrece câteva zile la el, ca să îi arate Moscova. Momentul era cât se putea de nepotrivit, știa asta, dar era convins că doar europenilor li se părea așa, rușii cu siguranță nu vedeau ceva greșit la țara lor, orice moment era perfect pentru a vizita „Rodina Mati”, război sau nu. Războiul e continuu până la urmă. Undeva e mereu război.

A intrat pe dark web și s-a înscris voluntar într-o trupă de mercenari pro-ruși care se forma ca să meargă pe front. Doar nu era să aplice pentru viză turistică. Știa că așa l-ar fi găsit oricine aproape imediat. În câteva ore i s-a cerut o fotografie și i s-a dat un loc de întâlnire.

Undeva în cosmos Iahve ne privește cu milă

După ce a mai ieșit o dată la balcon să survoleze cu privirea împrejurimile, Adrian s-a întors în camera în care Igor înfuleca din peștele afumat și din murătură.

Cele două săptămâni de pregătire din tabăra de mercenari îl schimbaseră complet. Nu mai atinsese niciodată o armă, dar acolo și-a dat seama că avea un talent înnăscut. Și nu doar cu armele de foc, cu care nimerea aproape întotdeauna ținta, indiferent dacă ningea, ploua sau bătea vântul, ci și la lupta corp la corp. Erau acolo oameni care se antrenaseră în sporturi de contact toată viața. Forța lui era inferioară, dar intuiția era mult peste. Corpul îi spunea ce mișcări să facă, când și în ce direcție să se aplece, de unde să apuce și unde să lovească. Era ca un rechin crescut în acvariu care fusese eliberat în mare și descoperea plăcerea mișcării libere și a vânătorii. Dar trebuia să se ferească de rechinii mai mari.

După cele două săptămâni urmau să meargă pe front, în linia întâi. Carne de tun și gândul ăsta nu-l bucura. Oricum planul lui fusese de la început altul. A evadat în ultima noapte și pentru asta a trebuit să omoare gărzile. Erau primele lui crime și și-a dat seama că nu simțea nimic. Nici măcar plăcere. Dezgust cu atât mai puțin. Îi era indiferent. La fel de indiferent cum ar fi omorât niște orci în World of Warcraft.

După trei ore de mers bezmetic prin pădurea în care era tabăra până a dat de o brumă de civilizație și cinci zile în care a schimbat autobuse și a făcut autostopul a ajuns în sfârșit la Moscova.

Știa că o să îl caute, dar șansele să-l găsească erau infime. Nu-i știau numele real, le dăduse un nume fals. În meseria asta, a mercenarilor, nu cerea nimeni acte. Pe baza fotografiei pe care le-a dat-o i-au făcut în câteva zile un pașaport rusesc, cu nume rusesc. Au intrat în Rusia cu un avion privat care a decolat de la Chișinău și au fost duși într-un camion direct în tabăra de instrucție. Nu se aștepta nimeni ca un voluntar să evadeze. Nu avea acte și știa că va trebui, într-un fel sau altul, să facă rost urgent de un pașaport fals. Pașaportul dat de ei l-a ars în prima zi după evadare. Oricum nu l-ar fi putut folosi, l-ar fi găsit repede. Nu avea nici telefon. Când au plecat nu i-au primit cu niciun fel de dispozitive electronice. Vechiul telefon l-a mărunțit cu ciocanul, să fie sigur că nu se mai alege nimic din el.

În Moscova și-a cumpărat un telefon și o cartelă. A instalat un VPN și a intrat în cloud de unde și-a instalat backup-ul vechiului telefon. A intrat în mesagerie și a găsit adresa lui Igor. Înainte să pornească spre el a cumpărat o mașină de tuns, și-a tuns pletele și barba, ba chiar și sprâncenele. Nu l-ar fi recunoscut nici maică-sa, dar tot nu i se părea îndeajuns. A luat de pe jos o bordură și și-a spart nasul. Două zile l-a ținut cu mâna într-o parte ca să i se sudeze strâmb. Nu știa la Moscova, dar știa sigur că în China la fiecare colț de stradă erau camere cu programe de recunoaștere facială. Nu vedea de ce nu ar fi fost și aici, iar un asemenea program nu e ușor de păcălit doar cu o tunsoare, rasul sprâncenelor și o renunțare la barbă, trebuia să își schimbe liniile feței. Ar fi putut să umble mereu cu ochelari și cu gluga trasă, cu privirea în jos, dar știa că asta l-ar fi făcut și mai suspect și ar fi ieșit mai mult în evidență.

„Nu-i pericol, Adrian”, i-a zis Igor după ce s-a întors în cameră cu o sticlă nouă de vodcă, de la congelator. A turnat vodca îngroșată de frig, aproape uleioasă, în păhărele și după ce au ciocnit le-au dat peste cap. „La prima intenție, ascultă-mă”, a continuat Igor, „la prima intenție să apese pe butonul roșu o să apară. Puf! O să apară!” „Cum o să apară?”, l-a contrat Adrian neîncrezător. „Dracu știe. Cum zice în carte, pe un nor. Sau din nori. Nici nu contează. Știi cum văd eu totul?” „Cum?”, s-a arătat Adrian curios. „Uite așa”, a zis Igor molfăind un castravete murat, „o să vină cu o navă imensă, așa ca în Independence Day. Ai văzut Independence Day, nu?” „Îhî!” „Așa. O să dea un imens impuls electromagnetic și lumea o să se oprească în loc. Apoi Iahve o să se arate omenirii în  niște proiecții 3D imense.

O să ne spună că El e Mesia și a venit cum era prezis în profeții, în plină Apocalipsă, ca să oprească extincția umanității. Profețiile sunt adevărate, să știi, dar și teoriile extratereștrilor antici sunt adevărate!” „Dar de unde obsesia asta a ta că Dumnezeu e un extraterestru?” „Păi ce, e terestru? Stă cu noi aici? Adrian, noi, umanitatea, nu am fost decât un experiment de laborator al extratereștrilor antici și el, Iahve, e creatorul și cel care ne-a supravegheat de la-nceput.” „Aha!”, a încuviințat Adrian umplând iar paharele. „El a creat totul pe planeta asta a noastră, toată viața, iar Edenul nu era decât un imens laborator în care a fost conceput omul. Când omul i s-a împotrivit prima dată a fost exilat pe planeta aceasta sălbatică și lăsat să evolueze independent, urmărindu-i-se cu atenție evoluția. Pentru ca omul să aibă o șansă la supraviețuire, Iahve a eliminat dinozaurii, primul experiment…” „Te-ai gândit și la dinozauri, frumos, frumos, îmi place”, a zis Adrian dând paharul pe gât. „Da, dar omul a continuat să meargă pe căi greșite, vărsarea de sânge și goana după putere fiind acțiunile sale preferate, iar vărsarea de sânge și ambiția pentru putere nu erau pe placul lui Iahve. Rasa umană era menită să se autodistrugă, experimentul eșuase, cu toate intervențiile și îndrumările nevăzute. Omul e, până la urmă, o ființă previzibilă și inferioară, iar acum, pentru a fi salvat, libertatea care i s-a dat trebuie să i se ia.” „Dar de ce crezi că timpul este aproape?”, l-a întrerupt Adrian, „Doar pentru că e acum războiul ăsta care la orice mișcare greșită ar putea deveni un conflict nuclear?” „Și de asta”, a răspuns cu greutate Igor, după ce s-a gândit puțin. Deja avea pleoapele grele. „Și de asta. Dar nu numai de asta. Gândește-te”, a zis el cu entuziasmul brusc revenit, „gândește-te că în ultimele decenii, Iahve a pregătit umanitatea pentru venirea sa. Uită-te, literatură, filme, seriale și emisiuni TV, descoperiri științifice, discursuri conspiraționiste pe internet, toate, Adrian, toate au conlucrat la obișnuirea psihicului uman cu posibilitatea unei apariții extraterestre iminente. Tehnologia virtuală și inteligențele artificiale sunt ultimele arme. Până la urmă, din punctul de vedere al lui Iahve, omul este o inteligență artificială, o creație. Și nu chiar atât de inteligentă. Singura inteligență organică este Iahve însuși. Iar eu cred că și îngerii lui, chiar și cei izgoniți, sunt tot niște inteligențe artificiale, niște creații ale lui.” Adrian a plescăit nemulțumit umplând din nou paharele. „Eu sunt un om tehnologic, Igor, eu cred în tehnologie.” „Și tehnologia aia de unde crezi că e?” a replicat Igor, „Crezi că după două milenii în care ne-am șters cu degetele la cur, am inventat așa, brusc, tehnologia în jumătate de secol? Dar aici, Adrian, nu e Iahve. Am crezut și eu la început că El a iluminat câțiva aleși și a dat umanității tehnologia, dar lucrul acesta nu poate fi adevărat. Pentru că tehnologia e periculoasă pentru umanitate, Adrian, și Iahve nu putea să i-o dea, El i-a ascuns-o. Omul nu e pregătit pentru ea. Aici e cel izgonit, Adrian, el a folosit tehnologia pentru a poseda omul.” „Așa, ca Prometeu, zici”, a izbucnit Adrian în râs, „dracu a furat tehnologia și i-a dat-o omului.” „Da, exact, ca Prometeu. Ți-am spus că în fiecare mit e un sâmbure de adevăr. Tehnologia putea să ajute umanitatea să evolueze sau putea s-o distrugă, dar nu era nicio surpriză ce aveau să aleagă oamenii, cu atât mai mult cu cât gândirea și mai ales etica nu au evoluat în același ritm cu tehnologia. Îi e milă de noi, Adrian, îi e foarte milă, dar nu mai are ce face” „Bine, bine”, a zis Adrian plictisit, „și ce o să facă Iahve ăsta al tău după ce o să vină?” „O să facă lumea un ghetou, așa cum merită, Adrian, asta o să facă. Și o să judece strâmbii și drepții…” „Da, da, și păcătoșii o să îi dea Gheenei, am mai auzit povestea asta”, l-a întrerupt Adrian și a umplut din nou paharele. „Nu e nicio Gheena, o să îi șteargă, ca pe niște linii de cod viciate, ca pe niște programe virusate. Și dacă există un Iad o să fie o realitate virtuală, unde o să închidă toate sufletele astea, sufletul e un program și corpurile o să ardă…” „Acum o dai și pe Matrix.” „Nu înțelegi nimic!”, s-a răstit Igor furios, dând paharul peste cap. „Va fi judecată, dar nu toți oamenii pot fi cântăriți cu aceeași măsură. Da, experimentul mare a eșuat, e clar, dar sunt printre oameni unii diferiți, care merită o nouă șansă, pe o nouă planetă. Trebuie cernut grâul de neghină.” Adrian deja nu îl mai asculta. Gândul lui era în altă parte. Dar nici Igor nu părea să-i mai dea atenție, vorbea rar, cu ochii aproape închiși, ca pentru sine: „În nava lui Iahve va fi loc pentru fix 144.000 de oameni. Oameni pe care o să îi selecteze pentru a-i lua cu el. 144.000 din 7 miliarde. Restul o să fie lăsați aici, pe pământ, cu domnitorul lumii acesteia, cel care le-a adus tehnologia și o să-i facă pe toți restul sclavi ai lumilor sale virtuale prin ea… Sclavi… toți… în afară de cei 144.000…” Apoi Igor a început să sforăie ușor și mâinile i s-au scurs pe lângă corp. Adrian s-a ridicat de la masă. Îi vâjâia și lui capul. Erau la a treia sticlă de Standard de un litru, totuși. Și-a aprins o țigară și a ieșit din nou pe balcon. A încercat să se uite cu atenție în jur, dar de aproape vedea totul în ceață, iar la distanță imaginea se dubla. A stins țigara la jumătate și a intrat în apartament închizând ușa de la balcon în urma lui. La vreo 300 de metri distanță, de după o tufă, o siluetă în haine de camuflaj a coborât binoclul din dreptul ochilor.